Desi ora petrecuta cu marele vrajitor implinea sau apropia de inima lui ceva presimtit mai demult, totusi, tocmai acea ora separa clar ziua de azi de cea de miine, trecutul de prezent si viitor, intocmai cum cineva desteptat dintr-un vis nu se mai poate indoi ca e treaz, chiar cind s-a sculat in aceleasi imprejurimi pe care le-a vazut si in somn. Exista multe feluri si forme ale chemarii, miezul si sensul trairii ramin insa mereu aceleasi: sufletul e trezit la viata, metamorfozat sau sporit de faptul ca, in loc de vise si presentimente interioare, rasuna deodata si patrunde in el din afara un apel, un fragment al realitatii. In cazul lui Knecht, fragmentul de realitate fusese fiinta maestrului: maestrul muzicii, stiut numai ca o figura indepartata venerabila, de semizeu, un arhanghel din cele mai inalte sfere celeste, aparuse in fata lui in carne si oase, avusese ochi albastri atotstiutori, se asezase pe un taburet la pianul de exercitii, facuse muzica impreuna cu Josef, o muzica minunata, ii aratase aproape fara cuvinte ce este propriu-zis muzica, il binecuvintase si apoi pierise iar. Mult prea plin si preocupat de ecoul imediat, interior al evenimentului trait, Knecht n-a fost la inceput deloc in stare sa reflecteze asupra a ceea ce avea probabil sa urmeze si sa rezulte din toate acestea. Intocmai precum o planta tinara, dezvoltindu-se o vreme in liniste si sovaind, incepe brusc sa respire si sa creasca mai viguros, ca si cum ar fi devenit constienta dintr-o data, intr-un ceas al minunilor, de legea fiintei sale, iar acum se straduieste din toata inima spre propria-i implinire, tot astfel, dupa ce-l atinse mina vrajitorului, baiatul incepe sa-si adune si sa-si incordeze puterile, repede si cu patima; se simtea transformat, se simtea crescind, simtea ca intre el si lume au aparut relatii de tensiune si armonie, era in stare in unele ore sa rezolve la muzica, latina, matematici teme ce depaseau cu mult virsta lui si capacitatea colegilor sai, simtindu-se atunci capabil de orice realizare; in alte ore putea sa uite totul si sa viseze cu o duiosie si daruire noi pentru el, sa asculte vintul sau ploaia, sa ramina cu privirile atintite asupra unei flori ori asupra undei unei ape curgatoare, nepricepind nimic, intuind totul, rapit de simpatie, de curiozitate, de dorinta de a intelege, tirit dinspre propriu-i eu catre ceilalti, catre lume, catre mister si sfintele taine, catre jocul chinuitor de frumos al fenomenelor.