Fade out

Street spirit

Ludus sollemnis

De abur la colţul ochianului

Chasquear las castañuelas

Tonadilla

Starea de graţie

Aria

Abandon în alb

Copenhaga




Paris

Arie pe coarda sol

Arie pe coarda sol


de Marius Mihail Iacomi
(aka M.M. de M. ... in aeternum)


Undeva, intr'o stea indepartata, doua nuclee de deuteriu se ciocnesc si fuzioneaza dand nastere unuia de heliu. O mica perturbatie in campul galactic. Lumea isi continua cursul.

* * *

Undeva, pe o sinapsa a unui neuron, niste acetilcolina. Destul pentru a frange fragilul echilibru al sodiului si potasiului. Axonul se insufleteste. La celalalt capat, intr'o farama de timp, alte graunte ale vietii. O fibra se strange. Undeva, pe cateva zeci de sinapse ale unor neuroni, niste acetilcolina. Zeci de fibre se strang dupa o legitate bine stabilita. In spatele ei - o constiinta care vegheaza. Constiinta nu stie de sinapse si nici de acetilcolina. Constiinta vegheaza la respectarea legii. Fibrele trag de un tendon care pune in miscare un deget. Usor de tot, acesta atinge o suprafata lucioasa de fildes. Pielea se lipeste de suprafata care se lasa din ce in ce mai grabnic in jos. Alte graunte de acetilcolina, alte sinapse. Constiinta a aflat de locul in care se gaseste degetul si stie ce va urma. Cand miscarea degetului odata cu suprafata se apropie de sfarsit, deja o alta miscare e in plin curs de desfasurare. Un straniu amalgam mecanic de lemn si metal transmite distilat vointa constiintei pana pe varful liber a doua betigase lipite intre ele, dintre care unul are un capat acoperit cu pasla. Spre deosebire de suprafata de fildes, pasla urca. In momentul in care pasla incepe sa impinga in sus coarda de metal, constiinta nu mai poate interveni de o buna bucata de vreme. Totul se petrece numai cu ansamblul celor doua betigase lipite, care acum este unicul ei reprezentant. Smulsa din linistea imobilitatii ei de otel, coarda tempereaza frenezia ascensionala a acestuia. In interiorul ei, cristalele gem cu un tipat direct proportional cu violenta din pasla. Otelul se intinde din ce in ce mai mult pana cand coarda ajunge sa formeze o linie franta. Acum betigasele incep sa coboare. Misiunea lor este incheiata. Coarda inlemneste pentru o clipa intr'o pozitie nefireasca. Deja un prim soc neted a indepartat o sumedenie de molecule din aer a caror miscare se preschimba pe data in sunet alb. In acea clipa de cumpana, coarda a invatat matematica: linia aceea franta pe care inca o mai face a incetat sa mai fie un simplu unghi de otel intins; acum este rezultatul a nenumarate creste unduioase, de toate marimile, de forma perfecta si rotunda. Rotunjimile lor se aduna sau se scad dupa cum le este scris ca sa recompuna din elemente exact aceasta stare de o clipa. Apoi fiecare isi incepe viata ei proprie. Inca nu exista armonie desi vibratiile elementare sunt esentialmente armonice. Pulsul lor se furiseaza pe coarda, zbatandu-se intre cele doua capete ale ei - iar cand doua pulsatii se intalnesc, rareori se intampla ca ele sa fie altcumva decat potrivnice. Otelul framantat tipa in continuare strident defazajul elementelor in aerul inconjurator. Urechea a simtit acest strigat - insa timpul ei nu este si cel al metalului: in vreme ce istoria este in toi pe lungimea corzii, constiinta nu a apucat sa numeasca in vreun fel fluctuatiile de presiune ce se sparg pe timpan. Doar pe undeva in memorie, momentul exista. Treptat, legile demult statornicite isi spun cuvantul: pulsatiile nelalocul lor se sting pe ele insele fiindu-si propria cauza a disparitiei. Elementul discordant piere lasand armonicele sa se intareasca intre ele. Sunetul devine rotund si plin, din ce in ce mai apropiat de perfectiune. Armonia este aceea care dureaza. Constiinta se patrunde de frumusetea ei simpla. De-a mirarilea totusi este ca fara framantata clipa de inceput, nu s'ar putea lamuri ca acela este un sunet de pian. Armonia umple indelung coarda pana ce i se trece timpul. Desi miscarea exterioara a incetat, ea continua sa vibreze mult timp dupa aceea in interiorul constiintei.

* * *

Undeva, pe o stea indepartata, un nucleu de deuteriu se ciocneste de un altul dand nastere unuia de heliu. Din acel punct, spre exteriorul stelei, pleaca cativa fotoni purtand in ei istoria unei clipe.

Iar Universul intreg se umple de lumina.

Poveste de suflet

Poveste de suflet


de Marius Mihail Iacomi
(aka M.M. de M. ... in aeternum)


Astazi dimineata m'am pomenit cu sufletul meu care tragea sa moara. Era palid si abia mai respira. Cu greu, l-am luat in brate, i-am tras palme. Saracul ma privea cu o ultima sclipire in ochi, incercand sa ma convinga sa nu il las sa se duca, sa fac ceva. Ma uitam si eu la el, biata mogaldeata plapanda, legata inca de viata printr'un fir ce se subtia lent si implacabil. Erau rotunzi, mari si tristi ochii lui, vedeam ca i se apropie sfarsitul. Ii era atat de rau incat numai putea nici sa vorbeasca - doar din cand in cand clipea, asteptand zadarnic un ajutor de aiurea. Daca ar fi fost alaturi de mine, as fi fost probabil impresionat; asa insa nu puteam decat sa asist cum se sfasie pe sine, el, sufletul meu. Cu o cautatura alba, lipsita de expresie, ii insoteam ultimele semne de viata. Nici un fel de simtamant nu ma mai incerca, pe toate le luase el. Acum, cu rasuflarea intretaiata si abia simtita, se afla departe de mine. Eu eram viu, un agregat de celule dotat cu fiziologie, el se pregatea sa nu mai fie nimic. Odinioara mi-ar fi putut fi fost mila de faptura care se lupta cu nefiinta, batalie asupra deznodamantului careia nu aveam nici o indoiala. Toate imi erau straine, pana si disperarea care i se citea pe chip nu putea sa aiba ecou decat tot asupra lui. Nu scoteam nici un cuvant pentru ca intr'adevar nu aveam ce sa spun. Inainte el vorbea si pentru mine, acum tremura zgaltait de cate vreun fior care ii strabatea trupul sau de suflet. Nici macar nu mai puteam sa fiu curios, cum de se afla in fata mea si nu in mine. Nu ma interesa sa stiu cum de pot sa il pipai, sa il ating. Masinal, il invelisem cu un pled; acum el il daduse la o parte cautand sa ma tina de mana. Nu mai putea sa dureze mult si oricum nu mai avea importanta, asa ca l-am lasat sa o faca.
Avea mana neobisnuit de fierbinte, poate ca acum se consumau in el toate cele ce se insira de obicei intr'o viata de om. Mana mea era de gheata. Lui ii parea rau ca pleaca, mie nu'mi era in nici un fel tocmai fiindca pleca. Fata lui era galbena precum lumina intunecata dintr'un cosmar. Pe chip ii inflorise un suras amar, probabil ca o ultima reflectie asupra lumii pe care urma sa o paraseasca. Eu priveam inauntrul meu tot asa cum stirbii isi pipaie cu limba locul fostei prezente a unui dinte, stapaniti de interesul morbid al simplei constatari. Timpul se scurgea static, fara ca aceasta sa'mi mai poata crea vreo senzatie. Incetul cu incetul, stransoarea mainii sale se facea din ce in ce mai slaba, respiratia tot mai anevoioasa. Privirea lui rugatoare se concentrase pe fata mea, incercand sa descopere o urma cat de mica de emotie. Figura nu imi exprima nimic, era prea tarziu pentru noi. Ultima lovitura pe care i-o dadeam era nepasarea - si tocmai din pricina ei nu puteam sa fiu afectat, ochii mei nu mai stiau sa fie umezi, nu aveam habar daca trebuia sa mai fiu in vreun fel si cum ar fi venit asta.
Intr'un tarziu, mana i s'a facut moale. Avea in continuare acel zambet enigmatic intiparit in liniile chipului sau odinioara frumos. Ochii sai erau in continuare fixati asupra unui punct, undeva in spatele meu. I-am insotit mecanic privirea inghetata in spatiu. Acolo insa nu se afla nimic.
Apoi am tras pledul peste el, acoperindu'l de tot.

Bunicului meu

6 august 1915 - 16 august 2007

Prăvale cerul

Zori de zi

Albac - Muntii Apuseni

Pe altă planetă

Gînd turnat în cobalt

Dincolo de marginea lucrurilor

Surîsul Hiroshimei

S-a deschis primăvara