Poveste de suflet

Poveste de suflet


de Marius Mihail Iacomi
(aka M.M. de M. ... in aeternum)


Astazi dimineata m'am pomenit cu sufletul meu care tragea sa moara. Era palid si abia mai respira. Cu greu, l-am luat in brate, i-am tras palme. Saracul ma privea cu o ultima sclipire in ochi, incercand sa ma convinga sa nu il las sa se duca, sa fac ceva. Ma uitam si eu la el, biata mogaldeata plapanda, legata inca de viata printr'un fir ce se subtia lent si implacabil. Erau rotunzi, mari si tristi ochii lui, vedeam ca i se apropie sfarsitul. Ii era atat de rau incat numai putea nici sa vorbeasca - doar din cand in cand clipea, asteptand zadarnic un ajutor de aiurea. Daca ar fi fost alaturi de mine, as fi fost probabil impresionat; asa insa nu puteam decat sa asist cum se sfasie pe sine, el, sufletul meu. Cu o cautatura alba, lipsita de expresie, ii insoteam ultimele semne de viata. Nici un fel de simtamant nu ma mai incerca, pe toate le luase el. Acum, cu rasuflarea intretaiata si abia simtita, se afla departe de mine. Eu eram viu, un agregat de celule dotat cu fiziologie, el se pregatea sa nu mai fie nimic. Odinioara mi-ar fi putut fi fost mila de faptura care se lupta cu nefiinta, batalie asupra deznodamantului careia nu aveam nici o indoiala. Toate imi erau straine, pana si disperarea care i se citea pe chip nu putea sa aiba ecou decat tot asupra lui. Nu scoteam nici un cuvant pentru ca intr'adevar nu aveam ce sa spun. Inainte el vorbea si pentru mine, acum tremura zgaltait de cate vreun fior care ii strabatea trupul sau de suflet. Nici macar nu mai puteam sa fiu curios, cum de se afla in fata mea si nu in mine. Nu ma interesa sa stiu cum de pot sa il pipai, sa il ating. Masinal, il invelisem cu un pled; acum el il daduse la o parte cautand sa ma tina de mana. Nu mai putea sa dureze mult si oricum nu mai avea importanta, asa ca l-am lasat sa o faca.
Avea mana neobisnuit de fierbinte, poate ca acum se consumau in el toate cele ce se insira de obicei intr'o viata de om. Mana mea era de gheata. Lui ii parea rau ca pleaca, mie nu'mi era in nici un fel tocmai fiindca pleca. Fata lui era galbena precum lumina intunecata dintr'un cosmar. Pe chip ii inflorise un suras amar, probabil ca o ultima reflectie asupra lumii pe care urma sa o paraseasca. Eu priveam inauntrul meu tot asa cum stirbii isi pipaie cu limba locul fostei prezente a unui dinte, stapaniti de interesul morbid al simplei constatari. Timpul se scurgea static, fara ca aceasta sa'mi mai poata crea vreo senzatie. Incetul cu incetul, stransoarea mainii sale se facea din ce in ce mai slaba, respiratia tot mai anevoioasa. Privirea lui rugatoare se concentrase pe fata mea, incercand sa descopere o urma cat de mica de emotie. Figura nu imi exprima nimic, era prea tarziu pentru noi. Ultima lovitura pe care i-o dadeam era nepasarea - si tocmai din pricina ei nu puteam sa fiu afectat, ochii mei nu mai stiau sa fie umezi, nu aveam habar daca trebuia sa mai fiu in vreun fel si cum ar fi venit asta.
Intr'un tarziu, mana i s'a facut moale. Avea in continuare acel zambet enigmatic intiparit in liniile chipului sau odinioara frumos. Ochii sai erau in continuare fixati asupra unui punct, undeva in spatele meu. I-am insotit mecanic privirea inghetata in spatiu. Acolo insa nu se afla nimic.
Apoi am tras pledul peste el, acoperindu'l de tot.