Ţara Soarelui Răsare: 2009

IML

***

DIES IRAE

de Marius Mihail Iacomi

"Sunt un compozitor!"

Cuvinte repetate de mii si zeci de mii de ori. Dimineata, ziua, seara. Nici o clipa nu are voie sa le uite. Trebuie sa le vizualizeze, sa le inteleaga, sa se patrunda de sensul lor. Dupa multe luni scurse in care spiritul socat refuza sa mai reactioneze, o fraza obsesiva bate cu pulsatia ei insistenta la portile acestuia, cerandu'si dreptul la existenta. De saptamani si saptamani isi spune incontinuu adevarul in care nu mai crede. Oare e un compozitor?! In ziua aceea ingrozitoare in care Glazunov beat i-a macelarit prima simfonie la prima ei reprezentatie iar pretentiosul public din Sankt Petersburg nu s'a sfiit sa ii fluiere lucrarea la scena deschisa, ceva s'a rupt inauntrul lui. E adevarat, Alexandr Konstantinovici nu a inteles nimic din simfonia mai junelui sau confrate scolit de Ceaikovski la Moscova, insa aceasta nu s'a datorat oare faptului ca insasi simfonia este proasta?! Nu cumva toate stangaciile evidente pe care le-a auzit cu urechea lui in sala sunt dovada ultima ca nu stie si nu va sti niciodata sa scrie muzica?! Si iarasi ii trece prin gand, fantomatica, tema lui "Dies irae". A pus-o atat in primul concert cat si in prima simfonie. Fara indoiala, nu este o reteta-miracol: concertul a avut succes, simfonia a cazut. Chiar daca incearca sa isi alunge din minte sumbrul motiv al "Zilei Mâniei", el ramane in subconstient, asteptand momentul prielnic sa reapara in prim plan. Venind de undeva, din adancul veacurilor, tema aceea i s'a lipit de suflet, fiind centrul in jurul caruia ii graviteaza toata fiinta. Nu seamana el oare cu "Dies irae"?! muzica aceea nu a fost scrisa oare pentru a ii insoti drumul catre neant?!

"Sunt un compozitor!"

Tratamentul de soc al lui Nikolaus Dahl isi arata primele roade: o noua idee obsedanta se insinueaza alaturi de "Dies irae" si intregul cortegiu de ganduri negre ce o insotesc. Macar atat, pentru inceput: trebuie sa si-o repete. Zi de zi si clipa de clipa. Chiar daca inca nu poate sa o creada. Cu toate acestea, stie ca toate criticile aduse simfoniei sale in re minor au fost perfect justificate. Manuscrisul ei zace intr'un fund de sertar in care nu a mai umblat de luni. Ii e rusine sa mai scrie o nota. Se simte ridicol si mediocru. Daca ar fi barem o nebunie excentrica si geniala - precum cea a lui Alexandr Nikolaevici, fostul lui coleg de banca din Conservator - ar putea sa compuna fara griji. Nu i-a inteles niciodata muzica lui Skriabin, insa stie ca dintre ei doi, celalalt este geniul - chiar daca Marea Medalie de Aur pentru compozitie i-a revenit lui insusi, pentru exercitiul de opera. "Aleko". Ii vine sa planga de tristete pentru premiul primit in urma cu sase ani, la Conservator. Alexandr Nikolaevici n'a avut nici o medalie si uite ca asta nu il impiedica sa fie un adevarat compozitor. Pe cand el ce a scris? o simfonie de scoala, lipsita de sare si piper, mediocra, fada. O simfonie de premiant cu bucle si cununa de lauri, a carei critica l-a trezit brusc la realitate. Este oare un compozitor?

"Sunt un compozitor!"

Lev Tolstoi i l-a recomandat pe Nikolaus. Prietenii ii spun Nikolai: e doctor si suedez; in afara de asta, canta din cand in cand la vioara. Inca de la bun inceput, lui Nikolai i-a placut muzica sa, pentru el nu este un "pacient" ca toti altii ci un prieten: Nikolai crede in steaua lui tot asa cum si el crede in geniul lui Alexandr Nikolaevici. Un om care sa creada in el, un muzician - fie numai si un amator luminat cum este Nikolai - este poate tot de ceea ce are acum nevoie: mai trebuie numai ca acesta sa convinga si pe el. Noua lui obsesie i-o datoreaza lui Nikolai si sedintelor sale de hipnoza si sugestie. Dupa ce a decis ca nu va mai scrie niciodata muzica - poate doar din cand in cand sa mai dirijeze vreo reprezentatie la Balshoi Teatr sau sa apara ca pianist in vreo auditie restransa - spiritul i-a fost inoculat cu o idee veche sub o haina noua. Trebuie sa isi repete, constiincios, tema de casa si de viata. Vrea sa fie, poate sa fie, trebuie sa fie un compozitor - deci este un compozitor. Insa un compozitor trebuie sa creeze, altfel nu este un compozitor. Mai este el un compozitor?!

"Sunt un compozitor!"

Bunul Nikolai a avut raspuns si la aceasta. Mai intai sa scrie ceva simplu, ceva fara pretentii, atunci cand vine inspiratia. Sa nu o caute cu tot dinadinsul. Bunaoara, o piesa scurta pentru voce si pian, sau numai pentru pian. Intr'un gen in care sa se simta la largul lui pentru a recapata incredere. Ce'i drept, de-atunci a scris o fantezie pentru pian in sol major, fara sa se gandeasca la formele clasice si o fugheta in fa major pentru a reinnoda cu rigoarea de contrapunct. A scris si doua cantecele. Numai cand isi aminteste de numele primului, il si umfla rasul abia stapanit intr'un zambet: "Cumva sughitai?". Dar toate acestea nu sunt altceva decat niste exercitii, ele nu arata nimic. Fireste, trebuie plecat de undeva, insa daca toata viata va ramane la stadiul de continua plecare intr'un ocean de schite amuzante de proba, se cheama ca nu va fi facut nimic serios. Ergo, nu este un compozitor.

"Sunt un compozitor!"

Increderea lui Nikolai i s'a transmis incet-incet si lui insusi. Priveste cu speranta in suflet la manuscrisul pe care il are in fata. Ceva ii spune ca de data aceasta trebuie sa fie bine. Este un concert pentru pian si orchestra in do minor. Este o compozitie serioasa. Si-a lasat inchipuirea sa zboare liber, incepand cu lirica melopee a miscarii lente - Adagio sostenuto. A pus in ea toata bucuria pe care si-a dorit-o, la care a visat fara sa creada, in care a sperat fara sa si-o marturiseasca. A dorit sa fie o muzica frumoasa, sa lumineze sufletul aceluia care o face si acelora care o asculta. E fericit atunci cand isi canta sie insusi partea aceasta, cand arpegiile largi si sonore il indeamna la reverie. Pentru final i-a fost intrucatva teama. Odata incheiata visarea din Adagio sostenuto, continuarea n'a mai fost evidenta. Poate ca fara sa isi dea seama cu adevarat, a reluat modelul veneratului sau maestru Ceaikovski: Allegro-ul final fiind leit cu incheierea primului mare concert de pian rusesc. E drept, nu e prea original, dar e mai sigur asa, nimeni nu va putea obiecta impotriva formei. Si chiar asa cum este, inspirat de un model incontestabil, finalul are o multime de momente strict personale, in care parfumul muzicii ii apartine pe deplin. Oare indeajuns si pentru critici?!

"Sunt un compozitor!"

Cele doua parti din neterminatul concert de pian au fost indeajuns si pentru critici. Luna decembrie a anului ce abia s'a scurs i-a oferit bucuria unui succes de public la Moscova. Se gandeste la acest moment si zambeste, privind manuscrisul - de aceasta data complet: in primavara ce tocmai a trecut a scris si prima miscare pentru concertul in do minor. A fost suficient de stapan pe sine pentru ca in acest
Moderato-Allegro sa isi puna tot zbuciumul ultimilor ani, tot dramatismul luptei pe care a dat-o impotriva nalucilor din sufletul sau pustiit. Undeva in substrat, subinteles, se gaseste si "Dies irae" distilat in minorul unor armonii. Amalgamul simtirilor din aceasta prima parte scrisa la urma cuprinde definitia insasi a perioadei pe care a strabatut-o si o strabate inca. Fireste, regasirea de azi se datoreste in primul rand acelui om care a fost in permanenta alaturi si care a stiut cum sa se faca ascultat. Daca a terminat concertul, fara doar si poate ca "vina" este a lui Nikolai. Cugeta o clipa privind la prima pagina pe care tocmai a scris: "Prietenului meu, doctorul Nikolaus Dahl". Ca tot veni vorba de Nikolai... care era fraza lui favorita?!

"Sunt un compozitor!"

Este un compozitor, dar nu numai un compozitor: premiera absoluta a creatiei sale celei noi il va avea pe el insusi ca solist. Aidoma celor mari dintre inaintasi ce si-au creat propriile opere in fata publicului, se simte obligat sa faca si el aceasta, in stilul sau aparte. Deja a prezentat partile a doua si a treia in orasul sau si nu in cosmopolitul Sankt Petersburg; aici lumea il apreciaza si poate sa se
gandeasca cu mai multa incredere la premiera. De data aceasta stie ca nu poate da gres fiindca stie unde a gresit inainte: acum muzica i-a izvorat din suflet si nu din minte. O pagina a fost intoarsa, trecutul...
... si totusi "Dies irae" exista in continuare.
Oare...?!

"Sunt un compozitor!"

De fapt acesta este singurul lucru care mai conteaza. Celelalte nu sunt decat amanunte pentru cei ce scriu biografii.

----------------------------------------------------------------------------

In ziua de 9 noiembrie a anului 1901, Serghei Vasilievici Rahmaninov impreuna cu Orchestra Societatii Filarmonice din Moscova si-a prezentat publicului noul sau concert pentru pian. Aceasta prima auditie mondiala s'a bucurat de un succes total si neconditionat, sinonim cu redobandirea definitiva a increderii in capacitatile sale de compozitor, incredere ce paruse la un moment dat pierduta iremediabil. Nici unul din evenimentele tragice ce aveau sa il incerce ulterior si nici critica nemiloasa a muzicienilor contemporani lui nu au reusit sa il perturbe in convingerile sale, intreruperea activitatii sale creatoare pentru cativa ani dupa momentul 1917 datorandu-se in principal socului parasirii definitive a tarii sale de bastina - singurul loc in care se simtea acasa. Catre sfarsitul vietii, a avut taria sa isi revada manuscrisul primei sale simfonii refacand-o in buna parte, insa a lasat-o intr'un alt sertar, ultima versiune fiind executata din nou in public abia la cativa ani dupa disparitia sa. In 1940, Rahmaninov a scris "Dansurile simfonice" - lucrare orchestrala considerata indeobste drept capodopera intregii sale creatii; in mod ciudat, temele utilizate in "Dansuri" aduc bine aminte de prima sa simfonie. Desigur, dintre ele nu lipseste "Dies irae", leit-motivul ce apare in nu mai putin de 17 compozitii diferite de-ale sale si care isi gaseste in aceasta ultima mare creatie concluzia definitiva.

In ziua de 28 martie 1943, cu patru zile inainte de a implini saptezeci de ani, Serghei Vasilievici Rahmaninov s'a stins din viata la Beverly Hills.